Uneori e reconfortant să vezi pe cineva făcând aceleaşi greşeli pe care le-ai făcut tu mai demult. pentru mine însă de obicei e chin curat şi încerc să dau sfaturi şi soluţii, poate-poate va ieşi altfel. va ieşi mai bine. din păcate, adevărul gol-goluţ se vede cu ochiul liber. găsesc rar circumstanţe atenuante celorlalţi si mă gândesc că sunt laşi, iresponsabili, dependenţi, disperaţi, după caz, dar mie mi-am găsit tot timpul scuze pentru că mă gândeam că situaţia e aparte.
Pentru fiecare din noi, ceea ce trăim e aparte. şi de aceea cădem în atâtea capcane. De aceea scuipăm sau alteori ne prosternăm. iar când vine vorba de sfaturi, acestea nu se pot aplica fiindcă e o situaţie specială, iar celalalt, bineînţeles, ori nu ne înţelege ori nu ştie despre ce e vorba.
De fapt ştim foarte bine că doar găsim pretexte. dar uneori a înainta, chiar şi în greşeală e felul nostru de a ne recunoaşte tacit slăbiciunea.
Dacă te cert uneori e pentru că mi-e ciudă că suferi din aceleaşi motive ca şi mine în trecut şi pentru că sunt nervoasă că nici eu nu pot să aplic ce îţi spun ţie. şi pentru că aş vrea să primim ceea ce merităm sau măcar să reuşim să ne doară în paişpe.
Faţă în faţă, o să te cert şi o să te încurajez fiindcă asta e datoria mea de prietenă. Dar în scris, am simţit nevoia să ies din denial. Mi se întâmplă foarte rar. Pentru că în viaţa de zi cu zi prefer să merg înainte fără să stau prea mult pe gânduri.
“We are tired, we are scared, denying it doesn’t change the truth. Sooner or later we have to put aside our denial and face the world. Head on, guns blazing. De Nile. It’s not just a river in Egypt, it’s a freakin’ ocean. So how do you keep from drowning in it?”â
ps: azi am ascultat Ţapinarii.
