1. Cuore din Cuore inima de copil – prima carte citita de altfel

2. Fetita din Fetita cu chibriturile si Ratusca din Ratusca cea urata ( eu eram fan Andersen, desi am citit si fratii Grimm si Ispirescu…aaa si Povesti nemuritoare hehe)

3. Degetica (intr-un fel imi era frica de ea. Tom Degetel nu am citit insa)

4. Colt Alb

4. Mihail din Mihail caine de circ

5. Olguta din La Medeleni ( Teodoreanu ma face sa plang, oricat de stupid ar parea)

6. Bunicul si copilul din Ulita copilariei

7. Ariel din Mica Sirena

8. Berlioz din Pisicile Aristocrate

7. Ariel din Mica Sirena

8. Craiasa Zapezii

9. Mos Craciun dintr-o poveste a Silviei Kerim, daca tin bine minte

nu am regretat niciodată că am urmat facultatea asta, dar acum în timp ce îmi pregătesc licenţa, citind mai multe articole, mi-am dat seama ce ingrată e poziţia traducătorului ( se poate extrapola şi la interpret). Eşti umbra unei voci, imitatorul unui stil, care încearcă fără a reuşi vreodată pe deplin să redea ceva. Iar dacă îţi asumi riscul de a fi liber, mai eşti acuzat şi de trădare.

şi totuşi traducătorii şi interpreţii, deşi nu sunt artiştii din lumina reflectoarelor, make real things go on. imaginaţi-vă doar ce s-ar fi întâmplat dacă nicio carte nu ar fi fost tradusă, dacă nicio instituţie mondială nu ar avea interpreţi…

asta mă duce cu gândul la o responsabilitate prea mare pe care nu prea vreau să mi-o asum.

dar, dacă voi apela vreodată în viaţă la autotraducere, atunci voi fi foarte norocoasă. există visuri mai înalte decât noi, care ne obligă să creştem, poate nu cât ele, dar măcar un pic.

Am întâlnit oameni răniţi, mai ales în ultima vreme. Traumatizaţi, vulnerabili şi care nu îşi găseau calea din cauza unor experienţe anterioare neplăcute sau altor  situaţii care se întâmplă în viaţă. De acord, nu sunt printre cele mai plăcute, dar atât cât nu sunt pe viaţă şi pe moarte, e imatur să le laşi să te doboare. În halul ăsta.

Poate că viaţa a fost bună cu mine, dar viaţa nu a fost rea nici cu ei. Şi prin ce au trecut ei am trecut şi eu. Dar slăbiciunea lor nu e şi a mea. Şi mă bucur cu sinceritate.

Ce e dureros în timp trebuie să devină alinare şi medicament de prevenire pentru data viitoare, nu otravă. Dacă nu, devii otrăvit si pentru ceilalţi şi se vor crea răni şi mai groaznice.

Şi nu îţi pot spune ce ai pierdut până acum, pentru că pentru mine aproape de fiecare dată a fost aşa frumos pentru o vreme încât nu ai crede, pentru că nu ştii cum e.

Aş vrea ca toţi cei care sunt aşa să ştie. Deseori e nevoie de  doi pentru ca o rană să se vindece.

imi place atat de mult sa caut. pentru mine, pentru altii.

ma enerveaza oamenii lenti. eu ma grabesc.

maine as dori sa ma trezesc langa familia gainsbourg, dar serge e mort, jane birkin atat de batrana si charlotte si-a lasat copilul sa moara din cauza unui orgasm asa ca mai bine nu, e deja prea mult pentru cineva ca mine care face atatea greseli.

Ideea generală e că eu ori îmi iau câine, ori nimica. Şi ce rău îmi pare că nu pot să îmi iau acum. Aşa e viaţa de hoinar. Asta nu mă împiedică să caut anunţuri şi să mă documentez. Cine ştie.

Rasele mele preferate nu is neapărat cu moţ, dar mie îmi plac câinii inteligenţi ţi blânzi: beagli, labradori,king charles spaniels (poza de sus, îţi vine să le mănânci feţele), cockerii, mă distrează la culme shar-peii, dar nu cunosc prea multe despre cum sunt şi ce le place, iar mai nou am descoprit rasa samoyed, nişte câini foarte eleganţi, albi, în gen husky dar mai mari şi mai pufoşi. Nu, nu îmi plac bichonii, sunt prea de jucărie, dar bichonul de mai jos era coafat tare haios, promit să nu fac asta câinelui meu.

Chiar cred că am nevoie mare de un câine din moment ce refac postul ăsta de câteva zile şi nu renunţ la el ( nu reuşesc să aranjez pozele astea mirobolante). Deşi am fost privită cu stupoare la ora de religie când am întrebat, chiar sper că există Raiul animalelor.

Pentru fiecare din noi, ceea ce trăim e aparte. şi de aceea cădem în atâtea capcane. De aceea scuipăm sau alteori ne prosternăm. iar când vine vorba de sfaturi, acestea nu se pot aplica fiindcă e o situaţie specială, iar celalalt, bineînţeles, ori nu ne înţelege ori nu ştie despre ce e vorba.

De fapt ştim foarte bine că doar găsim pretexte. dar uneori a înainta, chiar şi în greşeală e felul nostru de a ne recunoaşte  tacit slăbiciunea.

Dacă te cert uneori e pentru că mi-e ciudă că suferi din aceleaşi motive ca şi mine în trecut şi pentru că sunt nervoasă că nici eu nu pot să aplic ce îţi spun ţie. şi pentru că aş vrea să primim ceea ce merităm sau măcar să reuşim să ne doară în paişpe.

Faţă în faţă, o să te cert şi o să te încurajez fiindcă asta e datoria mea de prietenă. Dar în scris, am simţit nevoia să ies din denial. Mi se întâmplă foarte rar. Pentru că în viaţa de zi cu zi prefer să merg înainte fără să stau prea mult pe gânduri.

“We are tired, we are scared, denying it doesn’t change the truth. Sooner or later we have to put aside our denial and face the world. Head on, guns blazing. De Nile. It’s not just a river in Egypt, it’s a freakin’ ocean. So how do you keep from drowning in it?”â

ps: azi am ascultat Ţapinarii.

Ca în viaţa de zi cu zi, în toate mediile e greu să pătrunzi. să te integrezi. eu am făcut asta, uneori cu succes, alteori nu. odată ce avem grupul nostru, e greu să mai acceptăm pe cineva în vieţile noastre. fiindcă nimeni nu are chef de implicaţii şi a cunoaşte pe cineva cât de cât e un risc pe care trebuie să ţi-l asumi.

Oamenii ăia nu erau aşa extraordinari precum îi vedeam eu, dar erau extraordinari pentru că erau prieteni adevăraţi. între ei. din câte am văzut însă, nici asta nu a rezistat prea mult la unii din ei.

aşa că nu suntem noi nimeni să hotărâm că alţii sunt mai speciali decât noi. de multe ori, relaţiile pe care le avem ( de diferite feluri) ne pun într-o altă lumină şi când suntem singuri devine cam întuneric.

nu am putut şi nu o să mă pot niciodată sacrifica de dragul poveştii sau ca povestea mea să devină basm pe care alţii să îl poveastească nepoţilor. vreau o poveste cu final fericit, dar ştiu că povestea mea nu o să fie nici pildă, nici basm pentru că lucrurile întotdeauna le fac după cum cred eu că e bine pentru mine şi nu cred că se aplică tuturor.

nu cred în cenuşărese şi feţi frumoşi contemporani. cred în oameni, aşa cum sunt ei, uneori slabi, alteori puternici, în oameni care răzbesc fără să se dea de trei ori peste cap sau să fie ajutaţi de regina albinelor. cred în oamenii care nu îşi doresc neapărat o viaţa de basm ci pur şi simplu să fie mai mult decât nişte personaje manipulate de dorinţa de a trăi ceva nemaivăzut.

toţi ne dorim să trăim poveşti minunate, reale dar în acelaşi timp excepţionale.eu vreau doar o viaţa normală şi atât, în rest ştiu ce să fac cu ea. în plus, de cele mai multe ori din păcate, în spatele unor poveşti basmatice se ascund tot felul de ciudăţenii şi amărăciune. aşa că simplu e mai bine, oricum nu avem nevoie de cai înaripaţi când cu wizz air putem evada oricând de exemplu

Agneta Pleijel, Katherine Gallagher şi o antologie de tineri poeţi germani dacă sunteţi şi voi curioşi. O astfel de întâlnire cu un autor cvasi-necunoscut poate fi extrem de incitantă. Până la urmă toţi clasicii au pornit de undeva şi faima se clădeşte în timp. Şi fiindcă deseori întâlnirile cu clasicii au fost dezamăgitoare pentru mine ( nu oi fi eu suficient de coaptă ca să înţeleg pesemne) prefer tot ce e contemporan si fresh. Şi nu mă consider superficială, ci e mai degrabă obişnuinţă. Când ţi se pune un roman contemporan în mână şi tu esti în clasa a şasea poate fi un bun început, chiar dacă nu prea înţelegi mare lucru pe moment. Dar e şi periculos, pentru că sari peste multe etape ale lecturii.

to Joe – in memoriam

It is November again, Parc de Vincennes,

the trees perfect globes of gold -

paper trees, leaves stuck in place.

The wind rustles them as we jog past.

Today we’ll bring a branch,

in a few days the leaves will fade.

When we run you say, “Lift your feet,

Lift your feet”, encouraging me

as you encouraged me out of hopeless

love affairs. I am running after you brother,

we are sifting gold in a hollow afternoon. (K. Gallagher)

“The world, you say,

is a lovely

story that

ends badly” (Th. Kade)

De ce ne îndrăgostim de străini nu ar trebui să fie aşa greu de ghicit. Avem mentalităţi, culturi şi limbi diferite şi la început totul e atât de nou şi de plin de surprize încât nici nu se compară cu o relaţie autohtonă. După aceea, se mai împute peştele pentru că obiceiurile nu coincid, gândurile nu se ajustează şi punctul de convergenţă dispare. Atunci erasmuşii se despart. Cei care rămîn împreună ori nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ţara lor (măcar unul din ei), ori aleg să trăiască într-o ţară terţă ori se înţeleg aşa bine încât trec peste faptul că nu mănâncă aceleaşi lucruri şi nu se roagă în acelaşi mod.  Ori câte puţin din fiecare. Dragostea îţi cere să hoinăreşti prin lume şi o vreme poate fi amuzant.

În altă ordine de idei, referitor la România, am întâlnit şi am auzit de multe erasmusiţe cuplate sau chiar căsătorite cu tot felul de străinezi. Ce au băieţii români în minus? Nu cred că e vorba de minus şi plus. Nu generalizez ci vorbesc despre ce am simţit eu pe propria piele şi ce am mai văzut şi prin vecini.

1. unii băieţi de la noi nu ştiu interpreta egalitatea. vor echilibru total, nimic în plus, nimic în minus. fiecare dă şi ia tot atâta tot timpul. le e frică să nu fie puşi sub papuc, dar se bat în piept că îţi oferă libertate. relaţiile astea sunt obositoare. nu o să stau să număr de câte ori am spălat eu vasele şi de câte ori tu, iar dacă e rândul tău şi tu pici pe jos de oboseală nu înseamnă că o să te pun să le speli. Iar dacă eu vreau o ciocolată şi nu am chef să ies sper să mergi să o cumperi fără să spui că esti sclavul meu. Mie nu mi-e frică de chestii de genul şi nici străinilor, sunt mult mai relax.

2. muţenia sau diareea verbală. astea le întâlneşti peste tot, dar la noi am văzut prea multe extreme şi prea puţine cazuri de mijloc.  daca vreau statui mă duc la muzeu, dacă vreau animaţie mă duc la circ.

3.  mai ceva ca Spinoza şi Kant, filozofează. Da, cei care nu se includ în punctul 2 la muţenie. Şi mie îmi place să filozofez, dar nu când mă cert. Când mă cert trebuie să fie pasional şi scurt şi inteligent în sensul ca să se lămurească problema fără lălăieli. Şi despicarea firului în o mie, nu duce nicăieri.

4. mulţi băieţi de la noi, ca şi multe fete de altfel, vor să intre cu încăpăţânare într-un anume stil. că sunt cocălari, houseri, gotici, rockeri, punkeri, rapperi. aşa că se îmbracă tot timpul la fel, au un cod specific de comportament, etc. şi sunt previzibili prin asta. şi trişti. şi nu trec prin schimbările specifice trecerii timpului. şi nu evoluează. şi afară sunt din aştia, dar nu exagerează toţi aşa, mai ales dacă trec de vârsta adolescenţei. eu mă schimb în fiecare an, chiar şi mai des şi îmi place. măcar am motiv să râd când mă uit la poze. nu să observ că port acelaşi tricou cu Iron Maiden din 2004 până azi.

5. sunt tare legaţi de mama şi de tata. nu că familia ar fi ceva rău, dar de la o vreme nu mai ceri permisiunea, ci informezi. mai ales fiind băiat, se presupune că te descurci.

6. le e frică că vor fi luaţi drept gay (anubis spune că de aia se îmbracă şi prost, dar eu cred că se extinde şi la nivel de comportament)

7. cel mai important defect: nu ştiu să se bucure de micile plăceri ale vieţii. nu snobism, ci doar mici plăceri. să te recompensezi din când în când cu ceva deosebit de mâncat, băut, îmbrăcat face mai mult decât zece beri pişorcoase şi un hamburger uleios. ei asta înţeleg prin să se respecte.

Staţi liniştiţi, fetelor le găsesc şi mai multe cusururi. Nu am vrut să jgnesc băieţii de la noi, pentru că mi-s dragi.Dar decât îndrăgostiţi, dar străini, mai bine străini, dar îndrăgostiţi, nu?